Sunteţi un oltean veritabil. Ce v-a determinat să daţi Târgu Jiu pe Bucureşti?
Nu ştiu dacă l-aş fi dat, dar la Târgu Jiu neexistând Institut, am plecat în Capitală, cu gândul după facultate. Într-un fel, Bucureştiul a fost şi este bucuria şi buricul României, aşa încât mi-a fost greu să nu mă aflu şi eu primprejurul buricului. După facultate, am jucat o perioadă de trei ani la Piatra Neamţ şi mi-a fost bine. Circula o vorbă pe atunci, cum că teatrul din Piatra Neamţ e cel mai bun teatru din Bucureşti. Era un teatru fenomenal. Acum lucrurile au mai scăzut, dar aşa e în viaţă: trebuie să cazi ca să te poţi ridica.
Bulandra nu este cel mai bun teatru din Piatra Neamţ, nu?
Nu. Este cel mai bun teatru din lume. În 2004 am fost cu ''Unchiul Vanea" la un festival internaţional cu cele mai bune teatre din Europa şi am câştigat marele premiu. Pentru noi a fost o chestie extrem de flatantă şi de binevenită.
Pe ce scandura v-ati simtit cel mai bine?
M-am simţit bine la Nottara, o bună bucată de timp. Acolo am debutat în cariera mea bucureşteană. Teatrul meu de suflet şi de ambiţii a rămas Bulandra, unde joc foarte mult şi la ora actuală. Cred că e un teatru binecuvântat, din moment ce m-am şi căsătorit cu el. (îmi arată verigheta, apoi râde)
Este vreun rol pe care nu o sa-l uitati niciodată?
N-am cum să uit vreun rol, fiindcă le-am iubit deopotrivă ca şi pe copiii mei. Au fost unele care mi-au adus nesperate satisfacţii. Am fost premiat pentru nişte roluri pentru care nu credeam să iau vreodată un premiu, aşa cum am făcut roluri foarte mari, dar nepremiate vreodată. Ca şi noi, oamenii. Dar asta din ambiţiile deşarte şi nesănătoase ale unora şi dintr-o ciudăţenie în care bălteşte uneori teatrul românesc.
Cum percepeţi teatrul secolului XXI în comparaţie cu cel dinainte de ‘89?
Se făcea teatru bun şi înainte şi după comunism. Înainte era un teatru parabolic, al metaforei, al alegoriei. Spectatorul decodifica repede replici care atacau sistemul. Era un teatru pe muchia cuţitului, de mare calitate, dar erau şi unele comenzi eşuate din start. După ’89 s-a creat o anumită libertate. Ciudăţenia a facut ca marii actori şi regizori să nu se plafoneze, spectacolele dovedind că trăiesc pe orice segment de public. S-au întâmplat şi lucruri proaste, teatrul căzând din drepturile lui fireşti. Dar rămâne fluctuant. Talentul este discontinuu.
Ce este mai important: drumul spre adevăr sau adevărul însuşi?
Nu vorbesc de ideile care bântuie acest spectacol, dar drumul spre adevăr e binevenit pentru oricine, iar adevărul însuşi e cu atât mai important. Dacă el există sau dacă nu cumva el este numai la Dumnezeu!
De câte ori pe săptămână jucaţi rolul de părinte?
În fiecare zi, şi e cel mai frumos. Să ai o familie, să ai copii este unul din lucrurile sfinte de pe acest pământ.
Sunteţi un om pasionat de literatură. Ce citiţi şi de ce?
De obicei, idioţii la întrebarea asta răspund rapid, să nu fie surprinşi. Îşi pregătesc un răspuns. De foarte mult timp nu mă aflu în preajma unei singure cărţi. Citesc foarte mult teatru, literatură în general. Citesc cinci-şase cărţi odată şi vreo două-trei piese pe zi.
Aveţi timp?
Da.
Pentru toate?
Pentru mine.
Este Horaţiu Mălăele un actor orb sau un om orb?
Daca te referi la spectacolul „Sunt un orb” - este doar un titlu.
Vă incită rolurile de dramă?
Da. Am şi jucat, îndeosebi pentru televiziune.
Aţi juca Hamlet?
Da. Am avut şapte propuneri pentru acest rol. Dar s-a întâmplat în aşa fel încât nu s-a materializat.
Dar în propria regie?
Am fost tentat la un moment dat.
Mergând pe principiul că dumneavoastră reuşiţi să faceţi publicul să râdă, ce anume vă face să râdeţi?
Viaţa. Omul este un animal care râde. El se detaşează şi se desparte de ceilalţi fiindcă, din când în când, mai şi râde.
foto eu
text eu cu escala in paginile cotidianului "viata libera"
